Viata pe note muzicale

Articol original din 15 mai.

In orasul minunat in care-mi petrec (momentan cel putin) zilele, exista o traditie frumoasa in care, o noapte pe an, muzeele orasului (sau cea mai mare parte a lor) isi deschid larg usile pentru publicul doritor de culturalizare nocturna. Acum…cand vorbesc despre cat de frumoasa e traditia ma refer strict din punct de vedere al ideii in sine. In acest an, am luat parte la acesta traditie, si trebuie sa iti spun ca, desi suna bine in teorie, cand vine vorba de pus in practica lucrurile nu mai sunt atat de frumoase. Asta doar pentru ca ne e inscris in codul genetic de romani…daca e pe gratis, vrem vrem vrem! Motiv pentru care am reusit sa vad un muzeu si sa merg foarte mult pe jos. Concluzia serii si motivul pentru care nu voi repeta experimentul: au fost foarte multi oameni, cozi interminabile si un iz de haos. Prin urmare, pentru mine aceasta noapte a muzeelor, a fost noaptea muzeului sau mai bine zis, noapte haladuitului pe strazi din cozi in cozi.

Din fericire, toata aventura a culminat cu o bere dupa toata haladuiala prin oras impreuna cu al meu frate si +1. O bere alaturi de care am depanat amintiri din copilarie…nebunii pe care le faceam impreuna cand eram mici, nebunii pe care mai tarziu le faceam singuri fie la scoala, fie afara cu copiii sau in tabere/excursii cu clasa (sau cu gasca).

Pentru ca muzica a fost intotdeauna o parte mare a vietilor noastre, nu putea lipsi din conversatie. Si asa si-au facut loc in discutie toate melodiile si trupele pe care le ascultam cand eram mici…Army Of Lovers, Jennifer Rush, 2Unlimited, ABBA…ce mai…best of the ’80s/’90s care se gaseau prin Romania…melodiile preferate de atunci sunt placerile vinovate de acum. Evident nu puteau lipsi clasicii pentru care ii voi fi etern datoare fratelui: AC/DC, Queen, The Doors, Led Zeppelin, Pink Floyd, Deep Purple, etc.  Mi-am adus aminte de toate piesele pe care le ascultam cu sete si curiozitate. Cum traiam fiecare moment al melodiei ca si cum fiecare cuvant si fiecare poveste s-ar fi desfasurat in fata mea, si ca si cum ar fi fost trairile mele.

Acum nu mai e la fel…le traiesc ca adult..nu mai astept la fiecare ascultare cu inima la gura, urmatoarea nota care va dicta sentimentul momentului. Nu ma intelege gresit, inca traiesc fiecare melodie pe care o am in playlist, dar o parte din magie s-a pierdut. Acum ma gandesc la cat de genial e omul care a scris versurile, si oare exista vreun mod in care pot fi la fel de buna ca el/ea? Si la cat de geniali sunt cei care au compus-o si cum faci un solo atat de bun, din niste note atat de simple? Acum ascult uimita (si un pic invidioasa) talentul oamenilor pe care ii admir, dorindu-mi precum un copil naiv, ca poate la un moment dat, intr-un viitor dintr-un univers paralel, cineva va asculta cu aceeasi pasiunine melodiile trupei mele.

Poate ca visele nu se materializeaza niciodata…dar cu totii facem ce putem, cat putem mai bine. Nu-i asa?

Ganduri ganditoare

Original, acest articol a fost scris in noiembrie. Zace de mult la cutie si are o foarte minima editare. AVERTISMENT: Esti pe cale sa citesti un articol din categoria ‘Emo’!

 

Deoarece nu-mi pot opri creierul  (cu gandurile lui….si ale mele, evident) si pentru ca nu imi pot opri cei trei neuroni sa nu se ciocneasca intre ei, si pentru ca sinapsele continua sa functioneze, ma macina niste intrebari fara un raspuns clar. Nu, nu ma refer la cum va fi vremea, cu cine beau si eu weekendul asta, unde ma ascund de ziua mea sau ce mananc maine. Ci ma refer la niste intrebari care macina pe oricine, in orice moment (aproape), de la inceputul timpului. (“Cine a pus carciuma-n drum?!” 😛 Glumesc…sau nu…). Nu stiu Shakespeare la ce se gandea exact cand a pus el intrebarea in Hamlet “A fi sau a nu fi?”, dar eu nu sunt de acord cu afirmatia “Aceasta este intrebarea.” Nu. Intrebarea care te va scoate intotdeauna din minti…cea care te va face sa-ti pierzi noptile este…”De ce?”

De ce asa, si nu altfel? De ce nu mai pastrez legatura cu vechii prieteni? Ca nu ne-am certat. De ce nu sunt mai fericit(a)? Am obtinut ce-mi doream. “De ce”-ul care ma macina de la un timp este: De ce nu am stare? De ce nu-mi gasesc locul? Habar n-am. Ai mai simtit vreodata asta? Atunci cand am crezut ca stiu raspunsul, am facut schimbarile de rigoare…si degeaba. Se pare ca m-am inselat. Urasc cu pasiune starea asta! De ce e atat de greu sa aflu raspunsul? Nu stiu unde sa-l mai caut…e ca si cum as incerca sa rezolv un puzzle de 1500 de piese din care lipsesc vreo 10. Si cel mai rau e ca nici nu stiu care-s alea 10. La naiba cu puzzle-urile cu cer senin! Toate piesele seamana intre ele!

Incer sa-mi dau seama ce simt…nu tiu daca ai avut vreodata starea asta…in care nici nu-ti poti da seama daca esti trist, sau daca pur si simplu te ajunge oboseala (sau alcoolul…dupa caz). Poate e de la vreme. Sau de la lipsa de vitamine…sau nu. Am incercat pe cat posibil sa scap de starea ambigua in care ma aflu, sa-si distraga atentia. Dar revine (nu ca n-as fi stiut ca se va intoarce) intotdeauna. Sa stau si sa astept sa-mi treaca? O fi emo-iala care-si face aparitia o data la vreo 4 luni.

De ce am impresia ca traiesc o viata din care nu pot intelege nimic?! Care nu are logica! De ce nu poate fi nimic clar? De ce trebuie totul deslusit si dezlegat…un joc de sah fara pioni. Fara reguli, la care nu pot decat sa pierd. Oare chiar sunt singura care-si pune intrebarile astea? Mi-as dori sa existe o carte, un curs….cineva sa-mi explice si mie, pentru ca eu  chiar nu inteleg!

P.S.: Asta da articol trist!

Prafuit

Cam asa e el, Blogul meu. Prafuit. N-am mai trecut de mult pe aici, pe de-o parte pentru ca inspiratia mea vine intr-un anumit dozaj si e directionata in alt domeniu de ceva vreme, si pe de alta parte pentru ca nu am vrut. Nu stiu de ce. N-am avut chef. Stiu foarte bine ideile notate constiincios la cutiuta cu draft-uri, si nu mi se par rele deloc, dar nu am avut chef sa le slefuiesc, sa le pun aripi si sa le las zboare prin mintea ta.

Cel mai plauzibil motiv pentru a mea absenta (care evident explica si cei 5cm de praf virtual de pe pagina pe care iti arunci acum ochii) este faptul ca nu am avut chef/rabdare sa imi fac curat prin ganduri (aici intra draft-urile 😉 ). E un haos total in universul meu si asa a fost mereu, nu e o noutate pentru nimeni care ma cunoaste un pic mai bine. E munca grea sa-mi fac ordine in lucruri si ganduri, sa scriu pe un singur subiect, si nu pe patru o data, sau imi tin in frau tendinta de a trece de la un lucru la altul subit si fara avertizare, precum albinuta prin flori (desi albinele sunt insecte foarte bine organizate. Pierd analogia asta…). Pe scurt (suntem doar la al doilea paragraf…te poti opri daca te-am pierdut), mi-e greu sa-mi tin gandurile focalizate.

Totusi, din cand in cand, in al meu capsor, mai exista cate un Big Bang. O sclipire de….ceva. De  data asta, acel ceva imi dicteaza sa apas butonul la publicare la toate articolele pe care le am in cutiuta cu ciorne. In cel mai rau caz, nu le citeste nimeni. Sau poate asta e de fapt…cel mai fericit caz. Hm.

Deci (da, am ajuns la concluzie.Primesti un fursec daca ai ajuns pana aici), in cele ce urmeaza (zile…sper) vei asista la un haos total al gandurilor mele. Voi incerca sa modific cat mai putin din articolele scrise deja, pentru ca felul in care sunt scrise reprezinta un fel de capsula a timpului, si sa fiu cat mai coerenta. Sper sa-mi iasa. Daca nu, cutiuta de comentarii e mai jos si ai liber la comentat (nu inseamna ca voi da click pe ‘approve comment’, dar tu poti incerca).

Acestea fiind scrise, citite, si adanc gandite, nu ramane decat sa iti spun ca daca ai ajuns pana aici ramai macar cu fursecul.

Nehotarare

Stai si te gandesti cinci sute de ani daca sa actionezi sau nu? Te scarpini in crestetul capsorului tau pana iti pica podoaba capilara inainte sa iei o decizie? Atunci, prietene, esti un nehotarat! Felicitari. Sau nu?!

Da, da, e bine sa analizezi, sa rumegi, sa stai si sa-ti freci a ta barbie inainte sa iei o hotarare, dar ai mare grija. Sansele trec uneori mai repede decat vin. Sunt de acord ca sunt si beneficii, ca o decizie bine gandita e una buna (sau cel putin asa pare), dar oare chiar ai nevoie de 3/6/9 luni sa te hotarasti sa-ti schimbi locul de munca pe  care il urasti (uhm….3 luni juma’te pentru mine 😛 )? Sau sa faci ceva ce  iti doresti de mult? Si daca nu faci nimic, ce beneficiu ai? Uneori, daca nu te hotarasti, decizia e luata in locul tau.

Mi s-a spus (de la facultate 🙂 ) ca nu exista decizii proaste. Ca o decizie luata e una buna, cel putin la momentul respectiv. De ce? Din moment ce se dovedeste a fi gresita pe termen lung? Pentru ca asta ai simtit/gandit in acel moment. Este o perspectiva optimista…foarte optimista. Dar e una cu o oarecare logica, adica nu te poti ‘certa’ la infinit pentru greselile tale. Intr-adevar, e bine sa fi precaut, dar sa nu exageram. In fond, chiar daca nu e buna decizia luata ceva tot ai de castigat: o lectie. Si-n plus, daca nu ai face greseli nu ai invata nimic din viata asta.

Oare o hotarare proasta e mai  buna decat niciuna? Nu stiu ce prefer…o greseala, sau sa raman cu gandul “ce-ar fi fost daca…”. Curaj, cat de rau poate fi? (nu voi fi responsabila pentru eventualele nemultumiri)

“Fiecare moment este o sansa de a schimba totul!” (singurul lucru bun din filmul “Vanilla Sky”)

Si tu ce esti asa nehotarat??

Rezolutii

Intrerup aceasta mica poveste pentru un articol in care am scris ce am avut eu chef (ca doar de-aia e blog). Inspiratia (oarecum) a venit de articolul de aici. Trebuie sa mentionez ca acest articol a prins viata in decembrie (in ultima zi a lunii mai exact), si-a gasit continuarea la inceputul acestei luni (ianuarie), si a prins radacini in ‘Draft’ pana m-am hotarat sa-l editez si sa dau cu mausu’ pe  ‘Publish”. Daca nu intelegi, plimba-ti degetele pe taste la comentarii, si fii sigur ca voi incerca sa te lamuresc :). Lectura placuta!

Si se mai termina un an. Am imbatranit (nu…nu chiar), sau cel putin ma simt mai batrana. Probabil de la somn…sau lipsa de. In fine. Promit inainte de toate ca acesta va fi un articol ‘citibil’ si preferabil usor de inteles. Casuta pentru comentarii e mai jos, daca nu am reusit sa ma tin de cuvant.

Cum spuneam: se mai termina un an. Nu prea lung, nu prea scurt…asa cum ar trebui sa fie. In timp ce toate televiziunile/site-urile/etc fac un rezumat al anului din anumite puncte de vedere (politic, economic, sport, muzica, bla si bla, bla), noi – plebeii – ne facem rezumatele proprii.

Asadar, cum a fost anul asta ? Uitandu-ma in spate, anul trecut pe vremea asta nu eram nici un sfert din ce sunt acum – nu e vorba de greutate! – ma rog..anul trecut reusisem sa ma las de fumat, numai ca sa reincep anul asta, dar nu despre asta este vorba! Un an plin de evenimente dar mai ales plin de schimbari. Unele in bine, altele in mai ne-bine (orice sut in cur e un pas inainte!), dar marea majoritate planuite.

Si iata ca am ajuns si-n 2011 (ca sa imi citez bunica). Dupa un an plin de schimbari, trebuie sa recunosc ca  simt nevoia sa ma opresc. Sa fac un popas semi-permanent (popasul permanent va fi cel din cimitir). Anul asta vreau sa-mi gasesc locul, sa pun o paturica  pe el si sa stau comod o perioada. Si asta voi face. Ca sa ajung acolo, insa, am un drum de parcurs. Si asa s-a construit o lista cu lucruri pe care as vrea sa le fac anul asta (nu intra aici niste dorinte mai personale).

Intru cat l-am inceput in noroi, si pentru ca in momentul de fata viata mea arata ca o incapere in care s-au imbatat cei mai neindemanatici oameni din lume (alesi dupa un concurs cu standarde foarte ridicate), trebuie sa imi fac un pic curat.

  • Intai si-ntai, sa scap de sursa numarul unu a nefericirii si stresului meu, si motivul pentru care fumez mai mult acum decat cand eram fumatoare de un numar de ani (nu spun aici cati, in caz ca citeste mama 🙂 glumesc, mama! ), jobul. Asta este prima si cea mai urgenta schimbare pe care trebuie sa o fac (mai multe despre asta intr-un articol viitor, promit!).
  • In al doilea rand, vreau sa-mi dau (si sa si iau, evident) dizertatia. Nu am frica de examene si examinatori, deci asta se rezolva, dar e pe lista.
  • Voi face tot posibilul sa pun in miscare rotitele care ar trebui sa se miste pentru a pune pe picioare ONG-ul la care visez.
  • “Dupe” care, dupa ce tot noroiul va fi curatat, voi pleca in cautarea..mea (?!). Daca asta este o metafora sau nu ramane de vazut, dar simt ca nu imi e locul aici (nu ma refer la tara…poate doar un pic). Nu cunosc sentimentul (de “aici imi pun patura ca-mi e bine”), dar trebuie sa fie unul placut. Si asta caut. Sa scap de golul din viata mea.

(Status la aceasta lista in 14 ianurie: imi planuiesc demisia.)

Si cam asta ar fi. Se promite a fi un an cel putin interesant, dar sper ca la anu’ pe vremea asta, sa dau link la acest articol, spunand cat de tare am fost sa realizez tot ce mi-am propus (sau macar 90%).

Ia zi, tu ce-ti  doresti anul asta?

Copilul pierdut cu sufletul spart

Statea lipit de trunchiul masiv al unui copac rece. Intunericul noptii il inghiti cu totul, dar nu-i pasa. Plansese pana ce ramase fara lacrimi. In linistea mormantala a padurii nu-si auzea decat bataile inimii. Mainile i se invinetisera de frig, dar nu simtea aerul inghetat. Nu mai simtea nimic. Se uita in gol. Stia ca va muri acolo si ca nimeni nu-i va gasi trupul mic in acea padure imensa.

“Oricum nu te cauta nimeni…cine-ar vrea sa te gaseasca?”

Ofta adanc. Stia ca vocea din mintea lui avea dreptate si ca intrebarea avea un singur raspuns: “Nimeni.” Cu ultimul gram de energie isi dadu haina jos, se culca pe o parte si se inveli cu ea. Inchise ochii si se ruga sa nu se mai trezeasca.

[Stiu ca ma poti auzi. Trezeste-te si vino acasa. Promit sa nu te mai alung.]

Tresari brusc din somnul adanc si se ridica in capul oaselor. Aerul rece al diminetii ii umplu plamanii.

“Mama?”

Nu era nimeni in jur, decat fulgii mari de zapada care puneau stapanire pe tot ce-l inconjura.

“Juram ca era langa mine…”

Isi puse haina pe el si se ridica incet. Totul in jur era nemiscat.

“Trebuie sa ma duc acasa. Trebuie!”

Isi scoase o manusa din buzunar si, cu toata puterea trase de firele ei pana ce aceasta incepu sa se desire. O bucata din fir il rupse si il lega de una din crengile mai joase ale copacului langa care isi petrecuse noaptea.

“Asa am sa stiu de unde am plecat.”

Trase aer in piept, isi trase gluga peste buclele aurii si incepu sa mearga incet. Nu stia daca era pe drumul cel bun, dar macar era pe un drum. In spatele lui zapada se asternea peste padurea amortita.

Pierdut

Ceata. Nu vedea nimic altceva. O simtea cuprinzandu-i sufletul. Degetele ei reci isi faceau loc printre fibrele hainelor, prin piele si pana la oase. In jur nu vedea decat trunchiurile copacilor care ieseau drepti din pamantul acoperit de frunze. De sus il priveau amenintator crengi uscate tapetate parca pe cerul opac. In linistea apasatoare nu-si auzea decat bataile inimii. Respira incet incercand, parca, sa nu deranjeze padurea inghetata.

Nu stia exact cum a ajuns acolo, sau de ce, dar stia ca trebuia sa se miste. Trebuia sa iasa din ceata. Se ridica incet, si incepu sa merga intr-o directie oarecare. La fiecare pas auzea frunzele uscate dizolvandu-se sub pasii sai timizi. Nimic nu parea cunoscut. Nu credea sa mai fi trecut pe acolo. La orizont nu se vedea nimic de sub mantia cetei. Doar gri.

“E cineva? M-am pierdut! E cineva care ma poate ajuta?” Stia ca nu era nimeni. Simtea un gol in jur  ca si cum nu ar fi fost nici un semn de viata in acea padure. Era…moarta.

“Poate trebuia sa-mi numar pasii ca sa stiu cat am mers. Or fi fost mai mult de cinci sute?”

“Unde te duci acum?”

“Nu stiu, dar nu pot ramane aici…”

“Nici macar nu stii unde trebuie sa ajungi!”

“Si ce? Padurea nu e infinita…nu?”

“…Nu trebuia sa pleci de-acasa. Uite unde-ai ajuns. Nu poti sa te descurci singur…esti doar un copil…”

Liniste. Asa era. Doar un copil. Se opri in mijlocul padurii si se uita inapoi. Nu mai recunostea locul din care a plecat…toti copacii erau la fel. De unde stia cat a mers si in ce directie? “Aici nu ma va gasi nimeni. Niciodata!” Frica incepu sa-l cuprinda. Inima parea sa-i sparga pieptul. Se uita in jur cuprins de panica, “nimeni…niciodata….”

Frigul parea mai intens ca inainte, ceata mai densa si copacii mai inalti. Cerul se intuneca. “Sunt doar un copil…si nu ma va gasi nimeni aici…” Ceata ii absorbea cuvintele de indata ce erau rostite. Totul era rece. Stand pe covorul de frunze inghetate o singura lacrima firbinte ii aluneca pe obrazul alb ca varul. Si o data cu ea, si ultima sclipire de speranta.