Viata pe note muzicale

Articol original din 15 mai.

In orasul minunat in care-mi petrec (momentan cel putin) zilele, exista o traditie frumoasa in care, o noapte pe an, muzeele orasului (sau cea mai mare parte a lor) isi deschid larg usile pentru publicul doritor de culturalizare nocturna. Acum…cand vorbesc despre cat de frumoasa e traditia ma refer strict din punct de vedere al ideii in sine. In acest an, am luat parte la acesta traditie, si trebuie sa iti spun ca, desi suna bine in teorie, cand vine vorba de pus in practica lucrurile nu mai sunt atat de frumoase. Asta doar pentru ca ne e inscris in codul genetic de romani…daca e pe gratis, vrem vrem vrem! Motiv pentru care am reusit sa vad un muzeu si sa merg foarte mult pe jos. Concluzia serii si motivul pentru care nu voi repeta experimentul: au fost foarte multi oameni, cozi interminabile si un iz de haos. Prin urmare, pentru mine aceasta noapte a muzeelor, a fost noaptea muzeului sau mai bine zis, noapte haladuitului pe strazi din cozi in cozi.

Din fericire, toata aventura a culminat cu o bere dupa toata haladuiala prin oras impreuna cu al meu frate si +1. O bere alaturi de care am depanat amintiri din copilarie…nebunii pe care le faceam impreuna cand eram mici, nebunii pe care mai tarziu le faceam singuri fie la scoala, fie afara cu copiii sau in tabere/excursii cu clasa (sau cu gasca).

Pentru ca muzica a fost intotdeauna o parte mare a vietilor noastre, nu putea lipsi din conversatie. Si asa si-au facut loc in discutie toate melodiile si trupele pe care le ascultam cand eram mici…Army Of Lovers, Jennifer Rush, 2Unlimited, ABBA…ce mai…best of the ’80s/’90s care se gaseau prin Romania…melodiile preferate de atunci sunt placerile vinovate de acum. Evident nu puteau lipsi clasicii pentru care ii voi fi etern datoare fratelui: AC/DC, Queen, The Doors, Led Zeppelin, Pink Floyd, Deep Purple, etc.  Mi-am adus aminte de toate piesele pe care le ascultam cu sete si curiozitate. Cum traiam fiecare moment al melodiei ca si cum fiecare cuvant si fiecare poveste s-ar fi desfasurat in fata mea, si ca si cum ar fi fost trairile mele.

Acum nu mai e la fel…le traiesc ca adult..nu mai astept la fiecare ascultare cu inima la gura, urmatoarea nota care va dicta sentimentul momentului. Nu ma intelege gresit, inca traiesc fiecare melodie pe care o am in playlist, dar o parte din magie s-a pierdut. Acum ma gandesc la cat de genial e omul care a scris versurile, si oare exista vreun mod in care pot fi la fel de buna ca el/ea? Si la cat de geniali sunt cei care au compus-o si cum faci un solo atat de bun, din niste note atat de simple? Acum ascult uimita (si un pic invidioasa) talentul oamenilor pe care ii admir, dorindu-mi precum un copil naiv, ca poate la un moment dat, intr-un viitor dintr-un univers paralel, cineva va asculta cu aceeasi pasiunine melodiile trupei mele.

Poate ca visele nu se materializeaza niciodata…dar cu totii facem ce putem, cat putem mai bine. Nu-i asa?

Advertisements